marți, noiembrie 16, 2010

Fotbalul...

Fotbalul e prea departe

În anii ‘80, fotbaliştii erau peste tot. Nu dispăreau nici când erau şterşi din ziare, din componenţa echipelor în care jucaseră, când golurile lor rămâneau fără autor. Cei de azi nu ştiu ce înseamnă să rămâi orfan de un fotbalist, cum s-a întâmplat când Marcel Răducanu sau Belo au fugit din ţară, devenind, ca Phoenicşii, inamici publici supuşi extragerii din memorie.

Numai că nu poţi uita un fotbalist bun. Ca marii inventatori din matematică sau din fizică, au lăsat în urmă realizări ce le poartă numele. De pildă, golurile Lucescu – Dudu Georgescu erau un fel de teoremă cu doi autori, enunţată de primul, demonstrată de cel de-al doilea. Efectul lui Hagi când şuta de la 25 de metri, din alergare, constituia un mister mai mare decât cel al lui Coandă. Ţin minte că Balaci pătrunsese şi în rebusurile cu pistă dublă, unde “Balaci în careu”, şase litere, însemna “SERATĂ”. Un portar e suma marilor plonjoane pe care tu le-ai făcut în sufragerie, scoţând goluri imparabile de lângă piciorul mesei, pe care nici Vasile Iordache sau Ţeţe Moraru nu le-ar fi evitat. Un fotbalist e construit din închipuire turnată peste armătura minutelor în care l-ai văzut jucând. “Când ieşea Nelu Oblemenco prin oraş, mergeam 200-300 copii după el”, povesteşte Cristi Minculescu şi parcă-l vezi pe “Tunar” ca pe un fluierar din Hamelin, parcurgând oraşul cu o trenă de ţânci după el.

Poate de vină este nocturna, care a transformat vizual jucătorul într-un produs strălucitor de vitrină, căci fotbalul anilor ‘80 era o activitate solară, cu o fâşie de teren muşcată de umbră. Ori poate că lipseşte radioul cu ale sale mii de meciuri transmise “în orb”. Păi, ajungeai să ştii pe ce stadion dădea Minoiu legătura numai după vuietul tribunei care preceda vocea crainicului. Când partidele din deplasare ale echipelor noastre de club aproape că dispăruseră de pe micul ecran, construiai meciul doar din vorbele comentatorului de la radio. Din “Ţălnar pătrunde pe dreapta cu mingea la picior … driblează un adversar … centrează în careu … GOOOL Augustin!!!” făceai, în imaginaţie, un “high definition”. A doua zi dimineaţă, venea şi ultima piesă din puzzle: poza tulbure, alb-negru, din “Sportul”, cu portarul luat din spate zburând prin aer şi mingea deja trecută de el. Când golul apărea, în sfârşit, la Telejurnal, era doar o palidă reconstituire.

Astăzi, toate meciurile se dau la televizor, iar jucătorii se află mereu la un buton distanţă, sunt reproduşi fidel pe jocurile FIFA, îi poţi cumpăra şi vinde în FIFA Manager. Nu sunt însă ai tăi, cum erau, de pildă, Dumitru, Crişan sau Coraş. Fotbalul e mereu aici, prea aici, de aceea rămâne cumva prea departe.



sursa: http://www.adriangeorgescu.ro/2010/11/16/fotbalul-e-prea-departe/

joi, noiembrie 04, 2010

Ruga pentru parinti

Rugă pentru părinţi - Adrian Paunescu

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

marți, noiembrie 02, 2010

Soluţii pentru România?

România are nevoie de câteva lucruri. Scăderea taxelor, stimularea sectorului privat, eliminarea birocraţiei, refacerea infrastrucţurii, aplicarea legii. Să le luam pe rând.

Scaderea taxelor

Nu e posibilă, pentru că ar însemna mai puţini bani la buget. Mai puţini bani la buget ar însemna ca statul să nu îşi mai plătească obligaţiile (deja amână asta unde poate). Dar scăderea taxelor e necesară pentru a atrage mai mulţi oameni în economia supraterană, plătitoare de taxe. Totul începe de la salariul de pe cartea de muncă şi se termină cu bonul fiscal pe care nimeni nu îl cere.

Stimularea sectorului privat

Toate ţările vestice au eliberat bani pentru asta, mai puţin noi. Noi am plătit pensiile şi salariile cu banii de la FMI. Sectorul privat e împiedicat de statul român şi de opinca sa în demersul de a produce bani şi locuri de muncă. Totul începe cu numărul mare şi stupid de autorizaţii şi se termină cu sictirul bugetarului de la ghişeu, care nu poate lucra fără un stimulent. Şi e păcat că se întâmplă aşa, pentru că locurile de muncă create astfel ar putea fi ocupate de bugetarii rămaşi fără serviciu în urma eliminării birocraţiei.

Eliminarea birocraţiei

Ştiţi că oamenii care intabulează locuinţe au program cu publicul 3 zile pe săptămână 2 ore pe zi? Sau că Electrica are program de încasat 10-19, fix când oamenii normali sunt la serviciu? De aici începe totul. În România s-a creat un munte de hârţoage, pentru a putea fi plimbat de marea de bugetari. Şi muntele şi marea trăiau fericiţi împreună, fără griji şi fără nevoi. România are nevoie de informatizare şi de eliminare a hârţogăriei. Ştiţi că puteţi plăti o amendă de circulaţie la orice CEC, dar nu aveţi garanţia că amenda va figura ca plătită în scriptele Administraţiilor Financiare?

Refacerea infrastructurii

România are nevoie urgentă de o autostradă care să lege Nădlacul de Constanţa şi Borşul de Giurgiu. Nu pentru hipsterii care se duc la ski în Austria sau în Bulgaria, ci pentru tiruri. Degeaba produci ceva ieftin, bun, rapid şi eficient dacă durează două zile să îl scoţi din ţară.

Aplicarea legii

Toate cele de mai sus se pot face odată cu aplicarea legii. Aplicată, legea ar opri scurgerile de bani în buzunarele fără fund ale politicienilor şi acoliţilor lor, bani cu care se pot construi şi face multe multe lucruri.

Cam atât. Ne ajung oare 20 de ani să facem asta?


sursa: http://www.zoso.ro/solutii-pentru-romania/


marți, octombrie 26, 2010

Avem timp?

Avem timp
de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot
altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand
trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna
ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul
loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe
in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic
de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

Am invatat...

marți, august 10, 2010

de la noi pentru ele

Dictionar de terminologie feminina: Acest dictionar va cuprinde traduceri ai diversilor termeni si fraze folositi de femei in dialogul cotidian. Poate fi utilizat spre iluminare de orice barbat care are sau planuie sa aiba o prezenta de gen feminin in apropiere.

"5 minute" – interval de timp intre una si trei ore folosit la aranjarea parului, pensarea sprancenelor, datul cu rimel, creionarea buzelor rujate, aranjatul in oglinda; expresie folosita cu predilectie de ea, cand tu te grabesti la o intalnire cu ora fixa, pe care ai fost destul de tantalau sa o divulgi.

"rimel" – un fel de smoala pentru gene, care se aplica cu o ustensila tirbusonoidala, prin scarmanarea fiecarui fir de geana in parte; in caz de ploaie, smoala se prelinge pana intre dinti, facand mimica faciala a ei, mult mai interesanta decat in mod normal; daca este waterproof (anti ud) nici atata bucurie nu ai.

"oglinda" – dispozitiv de belit ochii in el, care reflecta gingasia si frumusetea ei, si daca nu o reflecta e vai si amar de curu tau, ca ii scoti par alb in cap cu stilul tau de magar, si o imbatranesti intr-un an cat altii-n zece; porcule!

"lacrima " – unealta diabolica ce implica eliberarea de cantitati apreciabile de apa si sare prin orificiile oculare; debitul constant este asigurat de o punga apoasa, cu un volum intre 1 si 2 litri, amplasata in lobul frontal al craniului; unealta este folosita fara nici o discriminare, ca argument in orice discutie contradictorie sau rugaminte.

"discutie " – bazait cu o cadenta de 10.000 de cuvinte pe ora, numai pe note acute, ce intervine dupa ce ti-ai cumparat o undita, placa video, faruri noi la masina sau orice altceva de care ea nu se foloseste;

"posetuta" – ditamai tolba de 5 kilograme pe care ea o poarta cu o lejeritate herculeana, de care nu ai crede-o in stare cand iti spune pisicoasa "tati, nu ma ajuti cu painea asta, ca imi rupe mainile…"; in respectivul sac fara fund se gasesc o sumedenie de dispozitive de neinteles pentru noi dar deosebit de utile pentru ele (medicamente pentru toate bolile pamantului, oglinda de belit ochii in ea cand deschizi din intamplare sacul, gloss de buze, agenda goala, ece perechi de chei, inclusiv de la casa lu bunica care s-a daramat in 79', fiecare cu doua brelocuri, multe pixe in caz ca odata si odata are chef de scris in agenda goala, portofeluri, telefonuri, crema de maini de zi si noapte, crema de picioare de zi si noapte, crema de corp de zi si noapte, o pereche de chiloti de schimb, doua sutiene pentru urgente, mini-trusa completa de machiaj, parfum, apa de toaleta si deodorant, servetele umede si uscate, colectia de pispirici primiti de la colegele de servici, o pisica mica si un clopotel argintiu ca sa aiba pisica mica cu ce se juca.

"lenjerie intima" – in cazul cel mai fericit - doi sau trei saci cu ate de diferite marimi, unele prevazute cu volanase, dantelute, floricele, canafi, bumbi, poze cu tweety sau bambi, imprimeuri cu pantera roz, negre, albe, roz, culoarea pielii, zebra, tigru , iguana de apa dulce… una din principalele caracterisitici este compresia si elasticitatea. Compresia pentru ca cei trei saci de cartofi intra in numai patru sertarase ale dulapiorului (adica toate) de unde ies, daca te pune naiba sa-l deschizi mai tare de doua degete, ca scaunele ejectate din avioanele americane, agatandu-se de lustra, de geam, de clanta usii, de nasul tau. Elasticitatea, pentru ca, in acelasi bikini de 2 centimetri care abia ti-l poti imagina pe un top model somalaez, incape si o zdrahoanca cat dulapu' cand vrea sa isi impresioneze sotul cum am vazut ea la acasa tv… se mai numesc bikini, tanga, snuri, moartea barbatilor, etc.. - intr-un caz mai putin fericit, 5 saci plin varf cu material rezistent de parasuta comunista, de culoarea alba spre gri in functie de trecera timpului, cu elastic tot de parasutism, bun pentru prastie de tras in ciori deasupra depozitului de borcane al Falticeniului… poarta denumirea de bodigai, barci, tafulci, etc. - in cel mai rau caz si se pare pe cale de disparitie (slava domnului), una bucata metal stralucitor, grea de 5 kile, prevazuta cu lacat in sapte rotite, cu o singura cheie, tinuta in buzunarul de la spate al tatalui… nume de legenda- centura de castitate.

"epilat" – procedeu tehnic de defrisare a zonelor cu crestere rapida. Ca si recoltarea mararului el poate fi efectuat prin metode variate, care se diferentiaza prin randament, luciu si cantitate de durere emanata. Epilatul cu ceara este de departe cel mai brutal mod de a scapa de lichenii nedoriti. Se ia un litru ce ceara, topit in haurile iadului, fierbinte de indoaie aluminiul si se toarna peste biata vegetatie inocenta. Cand urletele inceteaza, inseamna ca ceara s-a intarit, cuprinzand tulpinitele florei in cauza intr-un cleste fara scapare.. Dupa un moment de respiro se apuca stratul de ceara cu ambele maini si… mi se face rau numai sa povestesc despre asa ceva… si se trage cu putere.. Acutele realizate in acest moment de posesoara reliefului fost-vegetal nu sunt periculoase pentru urechea umana, in schimb pot ucide sau mutila grav peckinezii de pe o raza de trei kilometri.

"machiaj" – proces complex prin care buzele ei devin de un rosu sclipitor si capata gust de copite de capra (a se vedea prima parte a dictionarului), sprancenele sunt pensate pana nu mai ramane nimic din ele si cum trebuie pus ceva in loc se trage o dara cu un creion moale si negru, genele sunt lungite de zici ca vor sa o apere de ploaie, ochii sunt pusi in evidenta prin zugravirea zonelor limitrofe lor in culori de papagal tropical, iar pielii ii mai creste un strat de 1 pana la 3 centimetri grosime de fond de ten, depinzand ce altitudinea celui mai inalt cos de pe barba.

"coafor" – loc de intalnire si barfa, compus in mod obligatoriu dintr-un salon prevazut cu casti de uscat parul, cu dusuri la scaun pentru spalare, cu un miros intepator de parfum, si cu minim 2 barbati care vorbesc cu "ce faci, fato" "vai ce bine iti sta azi" "mergem diseara la balet? " si care merg cu pasi mici, mici, mici, si aproape pe varfuri. Acolo isi petrec ele cateva ore in cea mai mare taina, punand urmatoarele modalitati de a-si otravi consortii, la punct, in timp ce barbatii mai sus amintiti le cauta prin cap, dandu-le sugestii de frezura, datatoare de atac de cord, sperietura sora cu moartea sau orbire brusca, barbatilor care le asteapta cuminti acasa..

"Dieta" – motiv pentru care nici tu nu mai poti atinge nici un fel de carne, dulciu, grasime, paine sau produs lactat, si trebuie sa rumegi cat e ziua de lunga frunze de bananier, iarba de canada, urzici de coltul blocului, soia, si alte alimente specifice vacilor – stare de nervozitate manifestata printr-o privire flamanda si prin clantanitul necontrolat al dintilor, care dispare doar sub privirea invidioasa a prietenelor cand le anunta triumfatoare "sunt la dieta". Noroc ca nu tine prea mult…

"toc" – cui care pleaca din calcai si se infinge in sol, incercand sa eleveze femeia cu cel putin jumatate de cap pentru a vedea mai bine pe unde merge. Tocul este extrem de util pentru o anumita categorie de barbati, asa numitii pampalai, papa-lapte, oua moi, gelatini, carora le face mai mult spatiu, acolo unde stau ei, sub papuc.

"unghii" – suport pentru niste chimicale colorate si urat mirositoare care iti lipesc parul de nas si fac becurile sa fileze de fiecare data cand ea sta cu degetele de la maini si picioare raschirate in toate partile si iti cere sa o scarpini dupa ureche ( nu ma pot misca tati ca mi se strica unghiile ).

"gheare" – varietate de unghii, tratate cu chimicale sau nu, folosite pentru scos ochii in situatii variate cum ar fi lupta pentru unica poseta ramasa la reducere sau pentru ultima pereche de pantofi cu fundita de pe stoc.

"permis de conducere" – bucatica de plastic trasa in tipla care atesta urmatoarele capacitati feminine:
* de a-si aranja cu succes parul in retrovizoare, in mers;
* de a apasa pe frana si ambreiaj la pornire ( naiba sa o ia de masina ce are de nu porneste ? );
* de a face parcarea laterala paralel cu locul liber dintre doua masini cu 10 metri intre ele
* de a deschide portiera in botul unei masini conduse de un barbat (ati vazut cum era sa ma omoare cremenalu?) Si multe altele care atesta sistemul extraordinar de crunt si exigent prin care politia romana elibereaza permise de conducere.

"mecanica" :) – stiinta femeii de a strange in jurul masinii stricate (pentru ca nu a schimbat uleiul, nu a pus benzina, a incercat sa porneasca cu frana de mana trasa pana au sarit bujiile, a lasat farurile aprinse (auzi de ce tipa masina de fiecare data cand ies din ea? cand ai plecat tu nu facea asa…), sau din varii alte cauze naturale ) vreo duzina de mesteri mecanici si ingineri nucleari care mai de care mai experimentat in suptul furtunului de alimentare.

"curatenie" – una din obsesiile cele mai violente ale femeii cu repercusiuni grave asupra psihicului masculin. Dupa atacurile verbale tocatoare de creieri despre cum iti arunci sosetele aburinde pe unde nu e cazul, despre cum nu strangi niciodata dupa tine si alte nimicuri de astea, vine consecinta cea mai dureroasa a acestui procedeu: orice lucru de care ai cat de cat nevoie sa iti fie la indemana dispare cu desavarsire si trebuie sa aduci cainele de vanatoare al vecinului pentru a-l gasi, evident ea nestiind unde l-a pus cand a facut ordine.

vineri, iulie 23, 2010

vineri, iunie 04, 2010

marți, mai 11, 2010

Sansa ratata

Acad. Florin Constantiniu - "Clasa politica postdecembrista este cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria Romaniei"


20 de ani de la Revolutia romana

La 20 de ani de la marea varsare de sange din decembrie 1989, Romania arata ca un animal bolnav si haituit. Ne uitam in urma si nu ne vine sa credem ca au trecut doua decenii de sperante zadarnice. Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. In jurul nostru domnesc stagnarea si deziluzia, inceputurile neterminate, politica murdara, cu degetul pe tragaci, manipularea televizata. Lipseste o viziune, un proiect national de salvare. Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer. Au creat-o politicienii si romanii insisi. Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul. Nu mai putem sa ne ascundem dupa deget. Ca o confirmare, academicianul F

lorin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune in fata o oglinda necrutatoare in care, daca avem curajul sa privim, ne vom afla poate izbavirea.

"Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre in decembrie 1989 au fost ratate"

- Cum evaluati, fara menajamente, cele doua decenii de libertate din viata noastra, domnule profesor?

- Ca pe un inaugural ratat. In istoria fiecarui popor exista evenimente cruciale, care inaugureaza o noua etapa in evolutia societatii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, innoitor, fondator. Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre au fost ratate si, astfel, Romania imparte cu Bulgaria si Albania ultimele locuri din clasamentul tarilor foste comuniste.

- Pentru un individ, 20 de ani inseamna mult, aproape o treime din viata. Ce reprezinta pentru istorici aceeasi perioada?

- Pentru istorici sunt foarte instructive, intr-un astfel de moment, comparatiile cu alte intervale de timp ale istoriei nationale. Iau doua exemple de perioade cu o intindere de doua decenii, ca aceea scursa de la caderea regimului comunist. Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938. In primul caz, perioada a fost marcata de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului roman modern, la castigarea independentei (1877/1878). Politica de reforme a lui Cuza, in primul rand reforma agrara din 1864, si politica de modernizare promovata dupa aceea de Carol I, au facut ca statul roman sa se smulga din inapoierea determinata - in principal - de dominatia otomana, si sa se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Sa nu uitam ca, in acest interval, apar "Junimea" si Eminescu! A doua perioada: 1919-1938. Iesita dintr-un razboi pustiitor si lovita de o criza economica de o duritate nemiloasa (1929-1933), Romania a izbutit, totusi, sa inregistreze un remarcabil progres in toate directiile, 1938 fiind anul de varf al Romaniei interbelice.

- Vorbiti de doua perioade exceptionale, domnule profesor! Ce se intampla astazi in Romania se afla la polul opus!

- Intr-adevar. Am ales aceste doua perioade tocmai pentru ca ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. In toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale: in 1859, asa cum am spus, se aseaza temelia statului roman modern; in 1918, se desavarseste unitatea nationala a romanilor; la 22 decembrie 1989, se inchide "paranteza" comunista, deschisa in 1945 de ocupantul sovietic, si se reintra pe fagasul dezvoltarii firesti a societatii romanesti. Veti fi de acord - sper - ca la cea mai sumara comparatie, perioada postdecembrista apare cu o intristatoare saracie de rezultate. Suntem liberi, este adevarat, dar a progresat in vreo directie Romania ? Sunt, astazi, romanii mai fericiti? Exista un mare ideal national care sa-i mobilizeze pe romani? In raport cu 1859-1878 si 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decat infime temeiuri de satisfactie si deloc de mandrie.

"Clasa politica s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca. A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o"

- De ce, in ultimii 20 de ani, romanii nu au mai fost in stare sa repete performantele din perioadele pe care le-ati amintit?

- Parerea mea este ca perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice si intelectuale cu angajarea plenara a maselor intr-un proiect national, mobilizator si stimulator. In 1859, generatia pasoptista (Mihail Kogalniceanu, Ion C. Bratianu), cea mai creatoare generatie a istoriei romanesti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteana, care voia unirea si independenta. In 1918, generatia Marii Uniri (Ion I. C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia "Romania Mare" si afirmarea ei pe plan european. Din 1989, societatea romaneasca a fost profund divizata (vezi "Piata Universitatii"), lipsita de un proiect national si incapabila sa-si mobilizeze resursele pentru a valorifica sansele ce i se ofereau: in primul rand, unirea Republicii Moldova cu Romania . Pe scurt, nici clasa politica, nici societatea romaneasca nu au fost in masura sa asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilitati oferite de caderea comunismului.

- Cu alte cuvinte, putem vorbi de o "ratare" postcomunista a Romaniei?

- Vorbim de clasa politica si de societatea romaneasca. Cea dintai a intrunit trei superlative: cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria Romaniei. Lipsita de expertiza, avida de capatuiala si sigura de impunitate, ea s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca. A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o. Responsabilitatea ei fata de situatia catastrofala a Romaniei este imensa. Astazi, constatam ca industria este lichidata, agricultura e la pamant, sistemul de sanatate in colaps, invatamantul in criza, individualitatea Romaniei pe plan international disparuta. Criza economica nu a facut decat sa agraveze relele care au precedat-o. Incompetenti, guvernantii nu au stiut sa atenueze socul crizei ce ne-a lovit. Daca Romania profunda se zbate in dificultati si deznadejde, clasa politica prospera. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, sase locuinte; te intrebi ce vor fi facand in ele), vile in tara si strainatate, masini de lux etc. s-au strans in proprietatea clasei politice. Stiam ca avutia este rezultatul unei activitati economice. Acum, vedem ca politica este mijlocul cel mai sigur de imbogatire.

"Un popor de oi naste un guvern de lupi"

- Cine este vinovat de aceasta situatie?

- Cred ca principalul vinovat de aceasta situatie este insusi poporul roman! El ilustreaza perfect observatia ca "un popor de oi naste un guvern de lupi". Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea romanilor, au permis clasei politice sa-si bata joc, nepedepsita, de tara. Lipsit de spirit civic, poporul roman nu a fost capabil, in acesti 20 de ani, sa traga la raspundere clasa politica sau sa "tempereze" setea ei de inavutire. Pe roman nu-l intereseaza situatia generala. Daca prin fin, nas, cumnat, amic etc., si-a rezolvat pasul lui, restul duca-se stim noi unde! Mostenirea multiseculara a lui hatar si bacsis a ramas atotputernica. Cum sa indrepti o tara , cand cetatenii ei se gandesc fiecare la sine si nu la binele comun!? Astazi, asistam la situatii si mai dramatice. Romanii pleaca - din nevoia de castig - sa lucreze in Spania sau Italia, sa lupte in Afganistan. Energii si vieti se irosesc astfel in beneficii straine. Nu poti sa-i condamni: mai bine sa lucreze pentru straini, decat pentru noii ciocoi postdecembristi, care ii trateaza cu un dispret suveran.

- Intrarea Romaniei in NATO si UE a fost, totusi, o biruinta postdecembrista.

- Sa fim seriosi! Am intrat in NATO pentru ca SUA, factorul decisiv al Aliantei, au vrut-o. Aduceti-va aminte ca, in 1997, cand Romania a dus o campanie pe cat de zgomotoasa, pe atat de inutila, SUA ne-au inchis usa la summit-ul de la Madrid . In dorinta de a castiga bunavointa Washingtonului, am incheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fara a obtine nici un folos. Dupa 11 septembrie 2001, evaluarea americana s-a schimbat radical. In lupta impotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliati; in acest context, Romania a devenit membra a NATO. A fost o decizie americana , nu un merit al guvernantilor romani. O situatie similara, si in cazul intrarii in Uniunea Europeana. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei in Est. Daca avem un dram de sinceritate, trebuie sa recunoastem ca suntem inca departe de a fi o tara la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii. Directoratul marilor puteri a considerat insa ca este in interesul sau aceasta extindere, si atunci, la gramada - iertati-mi expresia! - am intrat si noi.

"Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa"

- Ce-i lipseste Romaniei pentru a fi din nou ceea ce a fost candva?

- O "mare idee", un mare proiect national. Inainte de 1859, a fost Unirea; inainte de 1918, a fost desavarsirea Unirii. Astazi nu ne mai insufleteste nici un ideal mobilizator. In perioada interbelica, Cioran ar fi vrut ca Bucurestiul sa devina Bizantul sud-estului Europei. Si, fara nici o exagerare patriotarda, ar fi putut deveni. Astazi nici nu vrem, nici nu putem sa ne afirmam. Economic , Romania a devenit o piata de import. Nu cunosc vreun produs romanesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. In politica externa, am disparut de pe harta diplomatica a Europei. In plan cultural, scriitorii romani asteapta, in continuare, Nobelul... In stadiul actual, cred ca sectorul in care Romania ar fi putut sa se manifeste cu sanse de succes era cel cultural-stiintific. Din nefericire, guvernantii postdecembristi si-au batut joc de invatamantul romanesc, supus la tot felul de "reforme" si "programe" inepte si distructive. Daca, din randul elevilor sau studentilor, au iesit elemente de valoare, ele sau au plecat in strainatate sau au disparut in mediocritatea din tara . Aveam sansele sa fim Bizantul Europei de Sud-Est. Am ramas insa la periferia Europei.

- Mondializarea ameninta structura fiintei nationale. Se poate sustrage Romania acestui carusel mortal?

- Mondializarea este un proces caruia Romania nu i se poate sustrage, dar caruia ii poate rezista. Nu o rezistenta, as spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identitatii nationale. In Franta, tara cu o atat de veche si stralucita cultura, guvernul a initiat o dezbatere despre identitatea nationala. La noi, cand cineva abordeaza aceasta problema, se aud imediat voci care il acuza ca este nationalist, nostalgic etc. Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa. Americanii - ii am in vedere pe cetatenii SUA - ne ofera cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care ii copiem in atatea privinte, ramanem indiferenti la minunata lor pilda.

- Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre?

- Daca vorbim de un patriotism lucid, da, fara indoiala. Eu unul am aderat la principiul atat de sanatos al "Junimii": "Patriotism in limitele adevarului". Sa-mi iubesc tara si poporul, dar sa nu le ascund niciodata defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred ca identitatea nationala are o componenta esentiala: memoria istorica. Traditia se cultiva, in primul rand, prin cunoasterea istoriei. Cand monumentele istorice se paraginesc si se ruineaza, memoria istorica e pe cale de disparitie.

- Cum credeti ca vor judeca perioada postdecembrista urmasii nostri de peste o suta de ani?

- Peste o suta de ani, cred ca judecata urmasilor si, intre ei, a istoricilor, va fi foarte severa. Anii 1989-2009 vor fi considerati o perioada de declin, clasa politica si poporul roman impartind, in egala masura, responsabilitatea pentru aceasta trista realitate. Sa dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, Romania sa aiba situatia fericita pe care a ratat-o astazi!

joi, aprilie 29, 2010

marți, aprilie 27, 2010

Fac azi o baie rapida, pun ochelarii de inot pentru impresionarea audientei, dau puternic de 8 ori din brate, vad pe sub apa ceva umbre, ma ia panica, ma intorc, ajunge sa dau de 4 ori din brate si ajung la apa mica. Pun picioarele pe nisip, imi zic ca-mi ajung 1 minut si 24 de secunde de baie. Imi zic sa ies la soare.

Dar stii prea bine, prietene cetitor, ca iesitul din apa nu se face oricum. Pe plaja-i lume multa, poate se uita cineva la tine. Daca tii cat de cat la imaginea ta, aranjezi una alta. Tragi de slip sa aranjezi cucu subacvatic, bagi un pic mana prin par (cat mai ai) sa-l faci sauvage, ridici ţâţele, sugi nitel burta.

Apoi iesi pe tarm, calcand hotarat. Tot pentru impresie. Privind undeva departe, nicaieri, tot pentru impresie. Dar stii ca macar 3 babe hodoroage tot se uita la tine. Poate una nici nu vede, nu conteaza. Ei bine eu am avut bafta sa ies taman langa 3 fetisoare, ce se bronzau pe ţiţisoare. M-am gandit ca bine am facut ca m-am primenit. Si am calcat mai hotarat, fara sa privesc spre ele. Bineinteles. La inceput.

Iar cand am ajuns cam la juma de metru de sezloangele lor, le-am traznit o privire de, teoretic, trebuia sa le ingrop sub nisip. Ai tu habar, cetitorule, cum arata ochii mei verzi pe fata mea bronzata, cand ies din mare?! Nu, nu ai. Ei bine, fetisoarele au ramas incremenite. Ma priveau cu ochi mari, toate trei. Am trecut pe langa ele. Multumit de traznetul transmis, de impresia facuta.

Ajung langa propria sotie, zambind multumit de mine. Si propria sotie imi spune:

-Sterge-te pe fata, esti plin de muci.

miercuri, martie 24, 2010

Scrisoare catre tara mea

"Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă“, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lângă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zâmbeşte tâmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină.

Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cântăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricât de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din când în când, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălâi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“.

Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri.

Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc.

Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.

Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.

Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.

Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic.

M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea."

Alexandru Tocilescu

sâmbătă, februarie 20, 2010

duminică, ianuarie 24, 2010